S-a sfarsit. Dar sa incep cu inceputul.
Totul s-a petrecut demult in insoritul an 2007, intr-o zi cu soare. A fost prima data cand intram pe poarta Liceului Pedagogic "Dimitrie Tichindeal" pentru a-mi lua in primire rolul de elev in clasa a IX D, si anume stiinte sociale, desi nu stiam cu ce se mananca si eu venisem aici doar cand auzisem expresia "istorie multa". Am gasit istorie, dar am gasit mult mai mult decat atat. Am gasit un liceu cu o istorie ce se intinde pana in 1812 cand emana cultura, am gasit profesori excelenti care ne-au deschis mintile spre lumi noi, am gasit colegi extraordinari fara de care patru ani nu ar fi trecut atat de usor. Inca mai tin minte primii doi ani, in care aveam si stiinte exacte, fizica, chimie, biologie. Cea mai mica nota am avut-o la fizica, un 3, de pe urma careia oricum a trebuit sa dau un test de coringenta. Ce vremuri! Ce nebuni eram pe atunci, era ceva specific varstei. Tot pe atunci am mers la biblioteca, prima data la cea de la scoala, apoi la cea judeteana. Am citit SF, de la Dune, Ender pana la Hyperion si lista continua. Tot pe atunci am inceput si vizitele la anticariat. Ah, da si naveta pe care o faceam trezindu-ma la ora 6 jumate dimineata si care mi-a mancat cele mai frumoase ore de somn. Si tot entuziasmul, toata alergatura dupa microbus si...ma opresc. Devin prea nostalgic. Nu imi pot aduce aminte decat fragmente, amintiri care rasar deasupra altora pentru ca, poate au fost mai intense. Regrete? Poate ca nu am trait tot timpul la maxim.
Apoi a urmat clasa a XI-a. Stiam ca va fi o eliberare pentru ca scapam de acele stiinte si scapam si de latina, o materie care m-a omorat la nivel de gramatica. Ne-au bagat optionale, si totul a devenit foarte flusturatic, nu a mai fost acea tensiune de dinainte (ma refer la obtinerea 5 pt anumite materii). Colegii tot aceeasi, amintirile raman. Tot atunci am inceput sa descopar ce este de fapt Aradul. Dar viata pe care am dus-o a fost una fara grija zilei de maine.
Clasa a XII, ultima. A trecut precum un fum, precum un fulger ce lumineaza un cer intunecat. Nu am bagat in seama ceasul, desi il priveam mereu, dar nu in sensul bun. Voiam sa se termine, pentru ca eram prea obosit de atata "invatatura", dar nu stiam ca se va termina cu totul. Tot.
Asteptam ziua de 27 mai. Acum as da timpul inapoi pentru a nu mai veni. M-am panicat doar in momentul in care am vazut ca vine si am realizat ca intradevar zilele imi sunt numarate. Atunci am dorit sa stau cat mai mult cu colegii, rectific, cu prietenii mei si sa astept sfarsitul. A venit ultima saptamana de scoala. Primele zile au trecut cum au trecut cu profesori intonand discursuri care poate ne-au facut sa varsam o lacrima, dar sigur ne-au facut sa intelegem ca am fost pretuiti in aceasta scoala. A urmat ziua de joi, o zi trista, pentru ca s-a consfiintit oficial finalul. A avut loc o mica ceremonie cu toate cele 4 clase si cu profesorii. Din nou discursuri emotionante din partea reprezentantilor claselor, poze, un tort, o ultima ora de curs frumoasa. Am invatat cum sa ne despartim frumos.
27 mai 2011. Ziua in care lumea a tacut. Au fost doar elevi de clasa a XII, A, B, C, D care au cantat mai cu elan, mai inecat Gaudeamus igitur claselor care inca vor mai ramane pentru un timp in acest liceu. Pe mine sincer m-a podidit plansul in momentul in care am auzit ultimul clopotel. Am avut o senzatie de tristete, o senzatie de intelgere ca e finalul. A urmat ceremonia de premiere pe acelasi careu unde acum 4 ani veneau niste pici, dar de acolo au plecat absolventii.
Saptamana trecuta a fost o saptamana de pauza pentru ca sa mai putem repeta ceva pentru Bacul-ce-va-sa-vina. Singura consolare care nu ma facea sa ma simt groaznic a fost faptul ca am fost chemati la pregatiri. Asa ca ne mai puteam reintalni macar de cateva ori inainte de a o lua pe caile noastre separate. Dar a trecut.
Astazi, incepe Bacu pentru Peda. Au intrat in lupta clasele A si B. La ora la care scriu acest post sunt elevi care stau fata in fata cu profesorii de romana incepand "examenul de maturitate", asa cum este numit colocvial. Maine si eu voi fi acolo, pe la vreo 6 jumate seara. Si apoi va urma a doua proba peste o saptamana, si ultima peste o noua saptamana. Apoi in ultima saptamana vor fi probele scrise. Si pe 2 iulie va fi gata. Voi fi rupt in intregime de acesti patru ani. Nu voi mai avea nicio legatura cu Peda, doar ca patru ani am haladuit pe coridoarele acelui liceu, acestui cimitir al copilariei mele, ca sa-l parafrazez pe Bacovia. Pentru ca eu nu tineretea mi-am ingropat-o intre zidurile scolii, ci copilaria. Aici am inceput, cu pasi timizi sa inteleg ce e viata, ce inseamna cultura, ce inseamna prietenia, ce e bine, ce inseamna valoarea... Acel Sturza Iuliu Cezar care a intrat pe poarta liceului pe 15 septembrie 2007 s-a dus. Nu tot, nu voi renunta la unele aspecte ale copilului niciodata. Dar, cel care va iesi pe 2 iulie 2011 pe poarta scolii va fi un alt om, un om care inca va mai avea nevoie de schimbari, dar care va intelege lumea altfel. Va mai trece un hop, si inca unul si voi ajunge un om mare. Dar asta nu ar fi fost posibil daca eu nu as fi avut un carnet de elev care sa arate ca am fost la Liceul Pedagogic "Dimitrie Tichindeal", unde am intalnit prieteni, profesori si o alta perspectiva. De aceea multumesc lui Dumnezeu pentru ca am ales bine in acele zile de clasa a VIII, si inchei pentru ca nu mai am cuvinte.
Inchei tot. S-a sfarsit. Desi nu ma gandeam ca e posibil, pe masura ce scriam acest post mi-am dat seama. Nu mai pot. Nu mai pot scrie pe acest blog. Acest blog a fost inceput intr-o zi de vineri, 6 octombrie 2009 de catre un elev de la Peda. Acel elev nu mai e asa ca nici acest blog nu mai poate exista. Va ramane aici ca o amintire a faptului ca am trecut pe aici, ca am incercat sa fac ceva dar nu am reusit sa termin mai nimic datorita lenei mele, sau datorita faptului ca scrisul meu se indreapta nu doar spre un blog, ci si spre anumite caiete care imi retin si ele timp. Dar, cel mai important si recunosc ca imi simt un pic inima grea e ca e gata. Am investit ceva in acest blog, l-am facut pentru mine am zis ca sa oglindeasca ce simt eu. Dar totul va fi vazut de altii. Asa va fi de acum inainte. Poate, ca voi incepe un alt blog, de celalalt voi avea grija, cel cu monumentele desi si zilele acelui blog sunt numarate. Am ramas fara Arad, am facut poze la 99% din cladiri. O sa fac un facelift si apoi il voi lasa si pe acela in valurile internetului pentru a fi gasit de cat mai multi pasionati de istorie si arhitectura valoroasa.
Vazand cat de mare este acest post, desi e ultimul ma sperii, si inchei pentru ca voi deveni repetitiv si nu are rost. Mi-am prezentat cazul si astept sa cada cortina. Adieu!
Go Maja! Go Slovenia!