In primul rand...Cartea mi s-a parut ca e destul de scurta, actiunea e rapida, la inceput am detectat o nota de umor mai pregnanta dar care se pierde pana la final. Personajele is destul de bine creionate mai ales Fantoma, alias Ingerul muzicii, alias Erik. Naratiunea este in stil jurnalistic, un reporter fiind cel care povesteste ciudatele incidente de la Opera din Paris.
Pe scurt ideea principala a romanului e urmatoarea: Opera din Paris, la cativa ani dupa Revolutia din 1870. O schimbare directoriala, intrigi intre cantarete, accidente bizare, o dragoste fara margini si un personaj monstruos care si-a transformat imensa cladire a Operei in propriul sau imperiu... Datorita nu mai stiu a ce, Christine Daaé, ajunge intr-o seara sa cante rolul principal dintr-o opera si astfel sa castige aprecierea publicului peste vedeta principala, Carlotta. Raoul, un bogatan care o cunostea de pe vremea cand era un pici, se indragosteste din nou de ea. Doar ca afla un secret...ea l-a cunoscut pe Ingerul muzicii, acel personaj care ofera cantaretului insusiri ce-l separa de restul lumii. Si de-a lungul cartii se va afla ca de fapt aceste doua personaje sunt de fapt unul singur...Erik, un copil desfigurat, care arata precum un cadavru viu, dar care cu siguranta era un geniu, si izgonit ajunge pana in Orientul Indepartat. Se intoarce si ajunge astfel la Opera. Revenind la poveste, Erik se indragosteste de Christine, pe care o rapeste intr-un final. Aceasta duce la interventia lui Raoul care alaturi de un personaj numit Persanul, care-l cunostea pe Erik infrunta Fantoma. Deznodamantul nu a fost asa cum m-am asteptat (ceea ce m-a bucurat). Nu ajunge sa fie omorat de o multime infuriata, o elibereaza pe Christine care ii ofera o dovada de iubire fata de el si moare intr-un fel impacat.
Ca sa vorbim despre personaje...Christine mi s-a parut un personaj tipic perioadei, o fata aflata in pericol, care nu prea e dezvoltata ca personaj. Raoul mi s-ar parut un mare fatalau care nu gandeste aproape deloc cand e vorba de iubirea lui Christine, facandu-l sa se puna in pericol degeaba. Persanul e omul cu raspunsurile care stie tot. Totusi, de departe Erik este cel mai fascinant personaj din carte. Trairile sale, capacanele sale din locuiinta, inteligenta sa, chiar si prezenta sa sunt cele care fac cartea o opera ce merita citita.
In ceea ce priveste modul in care Laroux scrie, vreau numa sa mentionez o tehnica narativa, nu stiu cum ii zice dar nu cred ca am mai vazut-o prin alte carti. Incepe intr-un punct si te lasa un pic in ceata pentru ca nu stii la ce se refera sau de ce face personajul ce face. Apoi, se intoarce la un punct a priori si iti explica de-a fir a par tot. E interesant si intr-un fel iritant. Pe langa asta mai vreau sa mentionez faptul ca Adevarul a pus la dispozitie o traducere admirabila, nu am gasit greseli ortografice si in acelasi timp datorita impresionantelor note de subsol m-am descurcat mai bine cu naratiunea. Contrar parerii populare...e o carte dintr-o suta pe care s-o citesti intr-o viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu