Poate ca vi se pare ca incerc sa atac SF-ul pe care pana mai ieri imi placea, sau poate par ipocrit pentru ca atac literatura dar filmele le vizionez cu placere. Fiecare poate crede ce vrea. Dar, cum am zis in postul anterior, m-am lasat de Sf. Si din imensa lume a viitorului mi-am ales doi piloni pe care sa ma bazez. Momentan. Acei doi piloni se numesc Dune si Fundatia, in ce ordine doriti dvs.
Doar ca, am luat hotararea sa recitesc seria Dune pentru a-mi reaminti ceea ce trebuie sa vad in filmul ce s-ar parea ca va aparea la anul. Si am luat-o cu inceputul. Cu cartea originala, adica Dune scrisa in 1965. 762 de pagini de...mediocritate.
Ca sa ma fac bine inteles, seria Dune imi place cam din centrul ei (Mesia Dunei-Imparatul-zeu al Dunei), dupa cartea a IV, calitatea avand de pierdut prin introducerea Honoratelor Matres si a ideilor din ultimele carti. Dune cand am citit-o prima data, acum 2 ani, am citit-o printre randuri recunosc, pentru ca era prea mult pentru mine. Eu obisnuit cu Asimov care trantea o poveste in maxim 230 de pagini sunt pus in fata a 400 de pagini in care este prezentata venirea Atreizilor pe Arrakis. Deci dibuiti rezultatul. Dar, ideile mi s-au parut destul de interesante incat sa-mi cumpar intreaga serie originala pe care inca o detin.
Doar ca nivelul detaliilor din carte e naucitor. Personajele sunt bine creionate si au multe fatete, primind viata din pana creatorului lor, marele Frank Herbert. Sincer, ca o prima impresie cartea e seaca. Urmeaza vreo multe spoilere.
Discutiile dintre personaje sunt prea multe si aceasta lasa evenimentele pe ultimul plan. Faptul ca actiunea cartii pana la pagina 566 se petrece in primul an si apoi in partea a treia (Profetul) se muta in anul in care Muad'dib devine Imparat e normal. Doar ca primul an e prea dezvoltat. Insa nu unde trebuie. Obiceiurile fremenilor nu sunt prezentate atat de in detaliu pe cat ar trebui, autorul pierzand mult timp pe momentul in care Paul si Jessica sunt in desert inainte sa ajunga la Sietch Tabr. Chiar si imaginea Baronului nu e atat de infioratoare pe cat o arata filmele. El apare in doar trei sau patru capitole in care face foarte putine lucruri importante. Rabban este inexistent, iar Feyd,un simplu print care vrea sa urce pe tron. Mai interesante mi s-au parut incercarile lui Shaddam IV de a urca prezentate in Preludiul Dunei. Si cartile au fost scrise de Brian Herbert! Fenringi apar putin si nu lasa nimic in urma decat regret de a nu fi dezvoltati mai mult ca personaje. Fremenii sunt prezentati ca niste creduli credinciosi care nu pun nicio clipa la indoiala spusele Jessicai. Stiu ca asta facea parte din Missionaria Protectiva, dar totusi, dovezile oferite de Lady Jessica sunt infime pentru a face pe cineva sa ii urmeze fiul intr-un Jihad sangeros. Si in acelasi timp vreau sa nuantez ca nu am simtit nicio simpatie fata de personajele principale. "Eroii" cartii, Atreizii cei drepti care trebuiau sa fie in antiteza cu Harkonnenii "ticalosi" nu sunt cu nimic mai presus decat ei. Practic, ei merg la fremeni, ii pacalesc bazandu-se pe religia lor, ii conving ca Paul este un zeu si ii forteaza sa intre intr-o razbunare intre doua Case Mari, cu care fremeni nu aveau nimic in comun decat ca Harkonneni vroiau sa ii starpeasca. Bine ca macar fremenii se trezesc in Copiii Dunei si se revolta contra Atreizilor.
Per total cartea este cum am mentionat in titlu, una mediocra, nici pe departe o capodopera. Poate nu stiu eu sa recunosc arta adevarata, dar nu vad cum Dune ar fi o carte atat de excelenta cum o declara fanii infocati. Cu doua citiri la activ, sunt sigur ca asa va ramane mult timp de acum incolo. QED.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu